„Noi ne duceam acolo și stăteam. Ne jucam ... fugeam roată împrejur, pe deasupra, săream și peste ele.... să vedem dacă sar în sus, dar gropile erau pătrate, una lângă alta. Nu erau departe una de alta. Erau una lângă alta...așa erau... dar erau mari. Mari erau gropile...mari erau! Veneau de la Iași, îi strângea din oraș, doar nu din altă parte. Era unul care știa tot, pe unde sunt evrei.. erau evrei peste tot ...traseul pe care veneau era la vale prin Cârlig, să țineți minte, este vale, nu e deal, nu e nimic. E așa.. pantă. Îi aducea pe vale și îi ducea în Valea Climoaiei. Acolo îi ducea. Dar de la Iași până la Valea Climoaiei este ceva... mai ales că ei erau tocmai la mijlocul pădurii, nu în marginea pădurii unde îi aduceau ei. La jumatea pădurii...cam așa. Era cantonul și ei mai departe (n.r. erau duși)...dar mulți au adus....dacă au umplut două.

Îi aduceau în grup. Și nu aduceau câțiva (...) au făcut mai întâi gropile și știa, prin capăt noaptea îi aducea, doar nu îi aduce ziua. Niciodată nu i-a adus ziua. Mult a durat. Pentru că a adus mulți, foarte muți au adus și gropile erau pătrate (...) ei le-au făcut singuri, cu mâinile lor. Și noaptea i-aducea. Era un tâlhăroi. Îi spunea Clim. Doar țin minte. Și el era... și ducea ziua tot...noaptea îi lua și îi aducea. Ziua niciodată nu i-a adus. (...) veneau la mama și îi zicea: < Marie, nu ai nevoie să îți iei ...(n.r. haine)? > < Un ac nu-mi trebuie. Ia-ți și du-te să nu te văd în viața mea. N-am nevoie! >”